La o conferință de la Institutul Francez de pe bulevardul Dacia, Mirona face cunoștință cu „un bărbat impunător, greoi, cu părul ca zăpada“, care, când află că scrie literatură, o invită la cenaclu să citească ceva. „Maestrul“ e, desigur, E. Lovinescu, surprins dintr-o singură trăsătură de condei, cu spiritul său curios și generozitatea față de începători, dar și cu mania — nevinovată — de a-i „boteza“ cu pseudonime convingătoare: „Mirona? repetă maestrul mirat. E ingenios, dar prea căutat, neverosimil… Să vii să-mi citești ceva. Lasă că-ți găsesc eu un alt pseudonim. Și, potrivindu-și ochelarii, ca un profesor care nu se decide să-ți pună o notă de trecere: Vino duminică la cenaclu, domnișoară Mirona…“
„La capătul lecturii acestui roman, scris cu vervă și cu sensibilitate feminină, cititorul va rămâne cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, în care o fată idealistă își caută drumul, crezând cu încăpățânare în destinul ei de scriitoare. Narator și personaj în același timp, ea trăiește deopotrivă în realitatea Bucureștiului și a Parisului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, cât și în ficțiune, alături de fascinanta și misterioasa bunică Fana.“ — Elena Zaharia-Filipaș
