Cezara

Amorul este o nenorocire și fericirea ce mi-o oferi, venin.

tatăl ei, marchizul Bianchi,

plâns! Își aducea aminte de amantul ei și-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lângă lac și văzu cărare de prund pe sub apă. Începu să treacă și apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei… Ea se uită l-acea dumbravă încântată… o dorință de fericire îi cuprinse sânul… era atât de însetată de amor ca copilul cel tânăr și fraged, buzele ei erau uscate de dorința unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veștezite de arșiță. Când ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalți arunca un reflect albastru asupra pieliței ei, încât părea o statuă de marmură în lumină viorie… Deodată ea văzu prin arbori o figură de om… gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze… și acel chip luă din ce în ce conture mai clare… era el.

“Ah! gândi ea zâmbind, ce nebună sunt… pretutindenea el, în frumusețea nopții, în tăcerea dumbrăvilor”… El s-apropie… El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui… O privi lung, se priviră lung.

Când îi luă mâna… ea țipă.

— Cezara, strigă el, cuprinzând-o-n brațele lui… Cezara! ești o închipuire, un vis, o umbră a nopții zugrăvită cu zăpada luminii de lună? Sau ești tu? tu?

Ea plângea… nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ș-ar fi vrut numai ca vecinic să ție acel vis.

— Tu ești? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau

Am o inimă și o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit.

Să vorbim încet… cel puțin lectorii mei închipuiască-și că le vorbesc la ureche…