O, Angelo! zise încet, ai știut tu ce-i amorul, ca să-l disprețuiești…? Ți-a mângâiat vodată urechea acelea dulci și întunecoase flori ale nopții, vorbele de iubire, dezmierdările unei femei… a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla care gândiri sunt acasă… ale amorului, ale dorinței, ale durerii?… Ah! sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori… dormi! dormi!
Ea pusese mâinile pe fruntea albă și moartă… El surâdea în sicriul lui cu zâmbetu-i mort și sfânt!…